cenuşa (3)

Cu toate acestea, în casă mirosea a cozonaci. Crăciunul venea şi peste vii şi peste morţi, peste drepţi şi peste nedrepţi cu aceeaşi blândeţe. În hrubele lor de ciment îngheţat, oamenii îşi aduseseră nu doar spaimele şi înfrângerile, ci şi colindele, icoana şi pasca. Posteau şi se rugau pe ascuns, într-o muţenie care arareori dădea de bănuit. Oraşul pe care-l voiau ei, dormea controlându-i-se pulsul. Celălalt oraş, veghea, fiecare noapte având opaiţul deschis către cer. Unii vorbeau că cineva, foarte sus, hotărâse ca ei să fie o generaţie de sacrificiu. Că nimeni nu intervenise la vârf să întrerupă formarea noului recif socio-politic, voiau să experimenteze o nouă formă de organizare. Nu cei care trăiau zi de zi hotărâseră. Pentru alţii, comunismul nu era pericolul care pândea pretutindeni, pentru ei comunismul era doar un experiment de laborator.
Copiii simţeau cel mai puţin asta deşi aveau o nedumerire profundă pentru numărul taţilor lor. Aveau un tată acasă, pe care-l vedeau zi de zi, un tată ceresc din care veniseră şi în care aveau să se reîntoarcă într-o bună zi, şi un tată incert care părea să fie tatăl tuturor, un fel tată suprem, mai important decât primii doi, car eintra şi ieşea din vieţile lor fără să-i întrebe.
În fiecare şcoală, spital sau casă mare, pe prima pagină a cărţilor, a abedecedarelor, numele lui era invocat ori la televizor, în ziare. Pretutindeni. Era un fel de rege care-şi vizita supuşii cu o figură de ceară, fluturând mâna a salut într-un mod mecanic. Părea o păpuşă de paie din teatrele săteşti, o marionetă ale cărei membre erau conduse de un păpuşar nevăzut, de un păpuşar negru sau cu faţa acoperită de un voal.
Cu timpul, pe măsură ce anii lui de domnie treceau, lumea părea un munte împărţit în două: oamenii din partea luminoasă a muntelui erau manevraţi asemeni păpuşilor şi regelui de ceară, de oamenii din partea cealaltă a muntelui. Faptul că unii se aflau în lumină nu însemna controlul asupra ei. Era o lumină rece, de neon, de interogatoriu. Era o luminăp dezlânată, falsă, o lumină care se termina cu o cădere nervoasă, în faţa unor uşi interzise. Între cele două lumi ale muntelui era un tunel cu găuri parcă de fluier. Prin găurile lui erau împuşcaţi fluturii negri care reuşeau să deschidă uşile. Atunci, tunelul se cutremura din toate încheieturile lui, îl trecea un fel de şuier, de tânguit, un cântec de fluier adevărat. O doină. Tunelul se transforma într-o pădure de brazi, o pădure prin care călătoreau mai repede sau mai încet toţi oamenii. Vedeai de pretutindeni ieşind, îngeri şi demoni, şi odată cu ei, tărgile fluturilor răniţi. Nu mai ştiai unde se sfârşeau poveştile şi unde începea iadul. Demonii erau atât de mulţi încât păreau cernuţi cu sita de făină. Îi găseai ascunşi peste tot: prin dulapuri, în spatele icoanelor, în spatele cărţilor, sub pat, pretutindeni microfoane cu care cel dea-l treilea tată, regele de ceară, voia să fie la curent cu viaţa fiilor săi, vitregi sau ascultători. Microfoanele erau aruncate ca nişte gândaci răi: mai devreme sau mai târziu erau descoperite.
În bucătărie, făina lor era curată. Tata împletea colaci lăsându-i să crească în tingirile unse cu ulei, presăra mac şi susan. Era târziu, fetele adormiseră cu gândul la păpuşi şi colaci. Uşa bucătăriei rămpsese deschisă lăsând căldura să intre în camerele reci. Copiii dormeau sub plapumele mari şi groase, de lână. Aveau pijamale moi, de finet, şi şoşoni pe care-i lăsau doar când intrau în pătuceanele lor cât o coajă de nucă. Undeva, pe o poliţă, o ceaşcă cu lapte şi un borcan cu dulceaţă de gutui, un sac cu flori de teioasă pentru ceai. Copiii erau mai tot timpul bolnavi, erau ierni aspre. Ei imită cel mai uşor gesturile văzute la părinţii lor. Tata trăise cel mai mult în preajma bunicii. Fusese ultimul din cei şase copii, bunicul plecase la razboi şi se întorsese bolnav. Fuma mult şi tuşea greu, suferind de plămâni. Tata se aciuase pe lângă surorile lui mai mari. Când veneau flăcăii în ajunul Crăciunului, fugea după sobă şi rămânea mult timp ascuns acolo. Pentru că era slab, îl îndopau cu vitamine şi găteau tot ce se pricepeau. Cu excepţia războiului şi a foametei de după, când mâncaseră borş cu ştir din care hrăneau şi animalele, dar în vremurile bune făcuseră în casă plăcintă cu brânză dulce de vaci, trandafir şi stafide sau sărată din caş de oi şi mărar, învârtită cu mere, cu nucă, dovleac sau doar cu ulei, în posturi. Plăcinta aceea o dădeau de pomană oricui le trecea pragul. Îi ziceau ,,plăcinta calicului’’. Făceau julfă, peşte, borş de cartofi dres cu smântână proaspătă sau cu carne, zamă de pui. Bunica avea gust bun la mâncare, le potrivea încât niciodată strachinele nu rămâneau goale. Se şi îndemnau unii pe alţii, era de-ajuns să înceapă unul gonit de pe drumuri de foame, că ceilalţi îi ţineau isonul şi mai voiau. Aşa că tata învăţase să împletească sarmale, să undească ceapa, cum să prepare cârnaţi de casă, sângerei, chişcă, cighir, şunca, muşchiul. Se ferea să meargă la deal cu caii, cum făceau fraţii lui mai mari, îi plăceau poveştile bunicii Veronica şi statul pe cuptorişte când frigul din oase ieşea lent iar trupul se lăsa în voia căldurii precum un măr ce se coace în rolă.
Sobele din lut cu teracotă erau plămădite în formă de vulcan cu două guri. Una mai scundă şi mai lată unde găteau, înfingeau plita şi alta îngustă şi înaltă, pe unde dirijau fumul să iasă afară, prin podul casei ori într-un colţ de perete. Plita avea trei sau patru ochiuri pentru pus de foc sau gătit, acoperite cu cercuri de fier din aproape-n aproape. Foloseau găteje, strujeni ori tizâc, căci lemnul era puţin. De multe ori, soba se prelungea cu un pat din lut peste care puneau saltele de lână şi bumbac, dormeau pe sobă şi nu se plângeau niciodată de şale, mai ales că niciodată nu le lipsise mierea ori laptele ori turtele coapte pe plită. În cămară găseai quipurile cu făină de porumb sau grâu, grâul cam cenuşiu dar dospea bine şi era bun la gust. Găseai pe policioarele înguste din scânduri mere galbene sau verzui, prune uscate sau afumate la vânt, mărar şi leuştean pus cu sare, foi de varză sau de vie, ciubărul cu brânză sărată de oi. Feliile erau tari şi negricioase, de la grunjii de sare cu care era lucrată. O puneau sub mămăligă, frământând urşi mari cu untură. Le făceau ochi şi gură din şuviţe mari de carne. Mai găseai borcane cu grăsime de pasăre topită acoperită cu hârtie cerată şi legată cu sfoară. Când năvălea frigurile cele mari, copiii erau roşi de febră şi boală, iar bunica Veronica fierbea o oală de lapte proaspăt, cu miere, grăsime de pasăre şi gălbenuşe de ou crud. ,,O să ungem hornurile din gâturile voastre până n-o să vă mai usture fumul de la frig’’ spunea ea, frecându-i cu oţet de mere şi mirodenii. După aşa o dereticătură, gâturile clincheteau voioase a ştrengării.
Şi pentru că venea iarna, buna Veronica gătea casa cu beteală de mireasă, cu pufi de melană colorată, cu biscuiţi de casă în formă de stea şi cu mere. În anii când gutuii aveau rod sănătos, punea şi gutui.

Într-un colţ al laboratorului, Aspasia ghemui portocalele primite de la sindicat. Desfăcu puţin sacoşa şi mirosi fructele. Întotdeauna îi plăcuse mirosul de citrice. Erau şi câteva bomboane de pom. Şi două ciocolate dar se abţinu să guste din ele: voia să le ducă pe toate fetelor. La fel făcea şi cu prăjiturile pe care le primea de la colege, le învelea într-un şerveţel şi le ducea acasă puilor ei.
Acum voia să facă ceva deosebit. Luă o ghirlandă pe care-o cumpărase pentru pom şi o mărunţi cu foarfecul apoi, din câteva coli de carton subţire, cu lipici, meşteri şapte coifuri de diferite mărimi, le înveli în vată tăvălită prin sclipici şi puţin aracet până când în faţa ei răsăriră şapte stânci cu şapte coifuri de pitici. Le făcu ochi, nas şi nasturi. Gura li se pierdea în barba lungă până la poale. Şi oricum piticii nu vorbesc mult şi n-au nici dinţi cu care să mai mănânce. Piticii din poveşti, ca şi îngerii, fac minuni. Din beteală le delimită scufiile iar dintr-o plasă subţire le facă saci pe care li-i prinse de spate, apoi desfăşură şalul de vată şi decupă opturi din care ieşeau turnaţi parcă de un şablon, oameni de zăpadă, cu ochi de toate culorile.
Luna, într.un colţ al ferestrei, avea o formă ciudată, de iesle. Părea un glob se dticlă în care se zăreau case de demult. Privi mai cu atenţie casa din interiorul globului de sticlă şi nu era alta decât cătunul în care se născuse. Era înconjurat de dealuri cu pomi cu bundiţe de omăt. Zâmbi. ,,Oare ce mai face mama?’’ . bunicii dormeau la ora aceea cum hodinesc şi mieii în ţarcul lor. Dormea totul. Acasă, copiii îşi aşteptau darul de Crăciun. Se stinseseră ecourile serbării la care mari şi mici se adunau să audă poveşti despre facerea lumii. Îşi amintea cum mergea cu colinda prin sat cu fraţii ei iar bunicul încingea focul în cuptorul de afară, bunica scotea din casă o tavă de prichindei de grâu unşi cu ulei, în rolă sfârâiau primii cârnaţi din porcul abia tăiat iar pe plită un ceainic aburind răspândea un miros domnatic de tei. Zahărul brun se pârlea pe plită iar copiii se delectau cu flori şi brăduţi din zahăr ars cu susan şi mac. Mirosul îl simţeau de departe, de cum intrau pe uliţa lor, cea mai lungă din sat. În sat drumurile împărţeau casele într-o cruce iar în furca pieptului era biserica. Erau a cincea casă în linie dreaptă spre biserică. Ştiau din bătrâni că arhitectul greşise proiectul şi că săpaseră fundaţia unui locaş ce trebuia zidit într-o altă comună, nu într-un cătun mic dar când şi-au dat seama era târziu şi n-au mai avut ce face. La sărbători, bunica Maria făcea mereu răcituri de curcan şi pilaf dulce, cu friptură de porc trecut prin baiţ.
Aspasia auzi alarma şi se grăbi să iasă din tură. Chiciura făcuse ca fabrica să fie îmbrăcată-n alb. Îşi înfăşură paltonul, strânse piticii precum o matrioşkă, unii în alţii, apoi se urcă-n autobuz. Drumul era sticlos. După un dezgheţ uşor dăduse gerul şi lumea păşea cu teamă pe străzi de teama gleznelor. ,,cântă cocoşii’’ murmură uimită dar îşi dădu curând seama că un palier al memoriei se desfăşurase cu o clipă mai devreme, un reflex care-i vestea dimineaţa o făcuse să audă acel cânt, căci demult nu mai erau păsări în curţile oamenilor. Unii, şi-i sculptaseră la porţi sau îşi sculptaseră o horă de spice, în amintirea recoltelor confiscate şi a hambarelor goale. Pe geamurile blocurilor se împânzise un tapet din cristale forale, ciorchini de liliac, flori de colţ, frunze mare de spanac ori de brusture. Sub streaşină, un cuib de rândunică se caramelizase, fiind cu totul din filé gallézian. Felinarele păreau pierdute în infinitatea albă, păreau nişte boreale iar noaptea păruse atât de lungă încât nu ţinuse câteva ore, ci poate câteva luni sau câţiva ani. Maşinile se decoloraseră de frig doar mâinile ei erau calde, ascunse-n manşonul paltonului, îţindu-se din când în când ca nişte pui de mâţă în coşul cu rufe. Şi părul ei devenise alb din cauza brumei. Casele moţăiau ca un copil prefăcut ce-aşteaptă doar un semn să înceapă halca. Privi amestecătura de case noi şi case vechi, de blocuri, magazine, şcoli, privi siluetele subţiri ale panourilor de fier de pe şantier. Straturi peste straturi de culori, suprapuse, culorile se vântuiau în nuanţe gri-albăstrui în timp ce omătul căpătase o nuanţă roşiatică. Luna devenise din nou translucidă, insignifiantă. Se topise precum o pastilă de calciu în pahar. Doar cerul era lichid în monumentala lui stăpânire de sine.
Drumul spre casă trecea pe lângă un orăşel al copiilor unde caruselele stăteau încremenite parcă de-o vrajă. O fulgeră blestemul de o sută de ani al somnului furmoasei din pădurea adormită. Aşa era şi aici: părea suflarea unui castel căzut în dizgraţie. Se opri uimită de revelaţia avută: ceea ce cu o clipă-nainte ar fi putut fi o harababură, părea să prindă sens. Îşi strânse sacoşa cu scufiile de pitic de parcă n-ar fi vrut să o găsească cineva în decorul acela lugubru, ca nu cumva o lumină de proiector să fie aţintită asupra ei iar regele de ceară să urle că i-a desconspirat secretul. Aproape că fugi spre casă. Deasupra caruselelor, o macara uriaşă zăcea uitată zânjind ameninţător. Frânghia groasă ce avea la un capăt un cârlig părea oricând gata să pronească un pescuit infernal, scârţia în vânt deasupra capetelor, deasupra copiilor şi copilăroşilor pe care avea curând să-i trimită în exil, cu poveştile lor despre zâne şi hume... ca şi cum ar fi înfruntat o ultimă oară cârligul grotesc, Aspasiei i se păru ciubărul unei fântâni cu cumpănă de care sunt pline câmpiile din satele româneşti, dar cumpăna asta nu fusese uitată-n câmpie, ci în mijlocul unui oraş, în spaţiu. Iar de ea, suspendat un gând şi însăşi, timpul. Lcul unde ar fi trebuit să fie apa secase, sub povara unui dor nelămurit.
,, Întotdeauna oamenii simpli urcat doar treptele pe care le-au putut urca, au ajuns la ferestrele la care au avut voie să ajungă şi, dacă li s-a spus că însuşi cerul e otrăvitor, l-au dat la schimb pe un cer artificial sau chiar cu întunericul. Oamenii simpli au fost mereu educaţi să se supună zâmbind, să se umilească, recunoscându-şi inferioritatea, făcând din ea o virtute. Oamenii simpli, deşi cei mai numeroşi, în fapt, cei mai aproape de mulţimea vidă. Noi suntem cei care ne-am acomodat cel mai repede să locuim în baloane de săpun. O efemeritate de iarbă, ne caracterizează bucuriile mărunte’’ se gândi Aspasia. ,, Ce sunt eu şi ce-mi doresc? O casă, un covor, un pom. Pentru pom, nu mai e loc în casă iar curte nu am aşa că nu-mi rămâne decât să fiu eu pomul ori pomul pe care-l sădesc, să fie al tuturor ’’.
Văzuse întotdeauna esenţialul, nu se încărcase cu lucruri inutile. Obiectele din jurul ei aveau strictă necesitate, erau indispensabile fiecărei zile, nimic ornamental, nimic decorativ, totul dispus în matematica perfectă a utilului. Sistemul îi instruise ca până şi numărul de linguri din sertar să fie egal cu numărul de membri din casă, musafirii fiind fie privilegiaţi fie lipsiţi de obiceiul agapei comune. Vremurile deveniseră încât fiecare trib obişnuia să petreacă între cei patru pereţi ai cuibului pentru că regele de ceară se opunea să se adune mai mulţi laolaltă ca nu cumva să comploteze împotriva noului regim.
Ştiai că în permanenţă asupra ta erau aţintiţi ochii cuiva care-ar fi putut spune că nu te conformezi cerinţelor celui de-al treilea tată, că nu vrei să fii un bun fiu, ci unul vitreg. Ochii care te priveau erau de toate culorile şi păreau normali. Deocmadată. Dacă le atrăgeai atenţia se schimbau, deveneau roşii (ai tăi) şi violeţi (cu cearcăne) ai lor. Dacă îţi creşteau aripi şi voiai să devii un fluture negru, te întâlneai cu ochii celor care se ocupau ca lucrurile să decurgă normal. Ochii aceia erau albaştri. Derutant, albaştri. Pentru că nu voiau să râdă de tine, ci de El.
El, ochiul atotştiutor şi răbdător, ce fusese pictat şi adorat în icoane, ochiul cel blând ca seninul fără pustiu, oaza cea neînserată de vreun deşert, lacul cu limpezimi nedescris de adânci, el safirul, el diamantul. După ore de bătăi, ei voiau să te convingă şi să crezi ăn ochiul lui de sticlă, de un fals grosolan. Mai mult, voiau să te convingă că între ochiul Lui şi ochiul lor nu e nicio diferenţă. Dacă ştiai cum să te fereşti din calea lor, din calea ochilor care te-ar fi putut face să sfârşeşti pe o cale ferată, dacă stăteai departe de zidurile căptuşite cu ochi, dacă nu încercai să înţepi pupilele false în al căror cerc strâmt erai arondat, puteai trăi fericit.

cenuşa (2)

II
Aspasia asculta cu capul plecat gândurile colegilor şi parcă niciodată nu se adunaseră atâtea lucruri frumoase de spus. Făcuseră şi o felicitare cu citate celebre luate de pe internet, apoi puseră pe masa unde fuseseră antreurile, două seturi cu lenjerie pentru pat din mătase, două halate de baie din bumbac, două genţi de vară pentru plajă, din împletituri de melastan, în nuanţe maronii şi o faţă de masă. Fetele chicotiră împărţindu-şi din ochi ce se afla pe masă încât singurul lucru impar cu care avea să rămână mama era faţa de masă, trebuincioasă fiecărei familii cu mulţi membri la prânzul de duminică. ,,Parcă te-ar mărita’’ ,,Nici când m-am măritat n-am avut aşa ceva’’ spuse Aspasia Petrovna amintindu-şi de primii ani la oraş când stătea în gazdă la o mătuşă şi îşi câştiga banii de şcoală vânzând suc la dozator şi borş. Ani de zile visase că va purta ciorapi de nylon şi rochii cu fustă clopot, cum aveau fetele mătuşii. Îşi amintea camera de studiu a celei mici, cu biblioteca până-n tavan, cu storurile trase, rafturile interminabile de cărţi, panoplia din catifea vişinie cu cuţite şi pistoale de pe spatele uşii, uşa căptuşită cu catifea groasă şi ţinte metalice, păpuşile mari arădeanca, luxoase pentru acel timp. Îşi amintea butoaiele mari din bucătărie, înegrite la cepuri şi mirosind a acru şi a mucegai, astmul mătuşii, pulsul ei greoi şi glasul ei răguşit. De soţul ei care rămăsese de mic infirm. Purta protez la ambele picioare, fiindu-i amputate din ghenunchi. Stătea în ultima cameră, avea mereu bomboane pentru cei care-şi învingeau teama şi-i călcau pragul să-l salute. Era atât de bătrân încât ai fi spus că s-a născut cu părul alb. Îşi petrecea zilele aşteptând, dar nu la umbra unui nuc sub o poartă, ci într-un pat alb mirosind a dezinfectant, dezarmat de privirile speriate ale celor care trebuiau să-i spună bună ziua. Atunci făcea semne disperate spre mătuşa să-i strângă protezele îmrăcate-n pantaloni groşi d epostav pe căldura cea mai mare şi încălţaţi cu ghete până şi vara (faptul că nu trebuia să-i schimbe îmbrăcămintea şi incălţămintea părea a fi unicul avantaj al unui bărbat imobilizat la pat). Vara lăsau geamurile deschise iar liliacul invada fereastra şi, dacă florilor nu le era teamă să intre la el, atunci nu avea să ne facă niciun rău nici nouă, gândeau copiii care nu înţeleg bucuria bătrânilor când celor din urmă li se deschide o uşă. Pur şi simplu nu o înţeleg. O refuză precum fuge lumina din ungherele bolnave ale unei camere veşnic umede aşa că bătrânul se rezuma de cele mai multe ori să zâmbească cu ochii umezi.
Aspasia Petrovna îl veghease când s-a stins aşa cum o veghease şi pe mătuşa cu acea aproape fiiască supunere cu care te întorci la cei care ţi-au întins o mână de ajutor în tinereţe. Doar mătuşa o învăţase să prepare piersicile de casă pe care mai apoi le adaptas renunţând la lingura mare de lemn cu care bătrâna matroană măsura ,,gustoşenia’’ şi ,,copticiunea’’ prăjiturelor abia scoase din cuptor având ca etalon o lingură standard, din inox.

Oamenii sfârşiră de vorbit ca şi cum s-ar fi achitat de o obligaţie complicată, se eliberară şi ronţăiau precum şoarecii metodic dintr-o roată de caşcaval.
Cum Aspasia Petrovna se încurcă în cuvinte, mezina îşi drese glasul fără a se gândi la ceva anume, mirându-se că a păşit în sfârşit dincolo de poarta fabricii
,, O să fiţi surprinşi să aflaţi că un vis al meu de copil se împlineşte în mod miraculos astăzi, în ultima zi de serviciu a mamei. Îmi doream să văd locul ăsta pe care-l zăream din tren când mergeam în vacanţe la bunici. Ce-mi mai amintesc? Nopţile de Crăciun şi de Paşte şi de Revelion când mama pleca în tură de noapte. Pentru noi, sărbătoare era a doua zi deşi simţeam că trăim contratimpic, simţeam cum fragmentăm timpul. Desigur, ea ne spunea că sunt puncte fierbinţi în care oraşul nu doarme niciodată, unde lucrul nu se opreşte nicicând. Ce bucuroşi suntem când dimineaţa luăm pâinea caldă de la brutar, dar şi brutarul are familie. Şi cum familia lui când sărbătorea? A doua zi. De fapt, spunea mama, sărbătoare e în fiecare zi cu cei dragi aproape. Sau când ne doare ceva, sunăm medicul şi el vine, dar şi medicul are familie. Însă, cu ce tratezi un bolnav dacă n-ai medicamente, dacă cineva nu se sacrifică pentru ca el,tu sau eu săle avem oricând la îndemână? Ha? Cei ce lucrează într-o fabrică de medicamente sunt preucm tipografii: ei aleg literele şi fac vizibilă povestea pe foaia de hârtie, povestea scrisă de alţii. Cunoscuţi rămân doar autorii poveştilor şi vracii, nu şi cei care au trudit în spate dar oricum, asta nu prea are mare importanţă acum. Voiam să vă vorbesc despre mama dintr-un unghi pe care aţi cunoscut-o mai puţin...’’ şi femeia avu o ezitare. Se gândi dacă avea rost să împartă cu străinii aceştia amintiri despre mama care nu era în niciun caz moartă pentru ca să o pomeneşti. Şi, pe străini nu îi interesează detaliile unei vieţi de familie. Ar fi zâmbit condescendent aşteptând şi scuturându-şi picioarele pe sub masă de nerăbdare: ,,Ştiu doar că pentru mama, ziua de azi e începutul unui alt drum’’...



Păpuşile aşteptau cuminţi în cutie Crăciunul. Prin gaura cheii dulapului priveau pomul colorat cu bucuria pe care o au uneori copiii când în oraş vine bâlciul cu căluşei. Fetiţele se foiau nerăbdătoare în cameră în aşteptarea darurilor. Fetele şi păpuşile stăteau de-o parte şi de alta despărţindu-le doar uşa şifonierului, ferecată cu cheiţă. Ochiul păpuşii era fascinat de beculeţele bradului, ochiul fetiţei scruta în întunericul de peşteră al dulapului, cadourile. Irisul albastru îl întâlni pe cel căprui. Se auzi o bătaie puternică de inimă, apoi, un ţipăt. ,, E cineva-n dulap’’ gândi înspăimântată fetiţa. ,,Cum să dorm în aceeaşi cameră cu un hoţ? Mai sunt câteva ceasuri şi vine Crăciunul. Poate e chiar moşul, ascuns ca într-un cuibar...ce spaimă!’’ Copilul stătea lipit auzindu-şi bătăile inimii, încercând să le potolească.
În partea cealaltă, păpuşa amuţise mirată de această întâlnire neaşteptată. Fusese construită pentru bucuria copiilor, ştia să plângă şi să râdă, învăţase să spună ma-ma ta-ta dar nu ştiuse ce anume să facă în această situaţie, dacă trebuise să plângă sau să râdă să mămăluiască sau să tătăluiască. I se păruse mai înţelept să tacă şi să închidă ochii. Strânse de mână păpuşa de alături, fără să mai întrebe cum o cheamă. Fuseseră cumpărate din aceeaşi galerie de păpuşi, la categoria ,,pe sub mână’’. Nu fuseseră expuse niciodată la raft. Făcuseră parte dintr-un lot special de păpuşi, refuzate la export. O mică defecţiune, aproape imperceptibilă, le întorsese din drumul spre occident. Pentru că fuseseră destul de multe, le-au da librăriilor spre vânzare însă rochiţele lor de muselină înflorată şi voal, buclele şi boneta cu dantelă ia-u determinat pe vânzători să nu le scoată la raft. Nu se potriveau cu păpuşile-asistentă, cu păpuşile-miner, cu păpuşile şoim-al-patriei de care era plin oraşul.
Fetiţa se îndepărtă de dulap, privi o vreme pofticioasă bradul. Avea o mulţime de globuri-peniţă, zaharicale şi fructe de iarnă, scara-mâţii din hârtie creponată, iar în vârf, o ciocolată ungurească. Îşi fâcu un calcul despre cum ar putea da un atac la ciocolată fără ca pagubele să fie imense apoi prinse vârful pomului cu un lassou improvizat dintr-o coardă fără mânere şi pomul căzu prizonier la picioarele ei pe când globurile fugiră care încotro de parcă năvăliseră turcii, se ascunseseră sub pat iar unele, în goana căderii, se aleseseră cu capul spart.
Se ghemui în pat să se culce.
De undeva din bucătărie începu să miroasă a coajă de portocală şi a lămâie rasă. Deschise tiptil uşa şi se cocoţă pe un scaun vechi căruia tapiseria i se decolorase de timp. Părea un jilţ căci era comod, buretele şi vatelina de dedesubt făcându-l să fie căutat pentru plăcerea şederii. Pe masă, era un fel de război blând între un munte de făină albă, abia nins din sită şi un bolovan de drojdie, un săculeţ de zahăr, mirodenii. În colţ, suspendate stăteau nucile prăjite şi alunele tăiate măricel iar jeleul multicolor rupt în cuburi părea un pumn de nestemate.
O mânuţă se strecură prin făină până la castroanele cu dulciuri lăsând în retragere un tunel care se surpă imediat şi încă două urme de degete ca o sanie pe zăpadă. Mâinile tatei apărură precum aripile de uliu ce se întoarce la cuib să-şi apere puii. Scoase din pungă bunătăţi apoi, cum le era obiceiul, începu să povestească de sat, de bunica Veronica şi colacii unşi cu ouă şi împletiţi în patru, despre merele coapte-n cuptor, cu rom. În timpul ăsta, scoase untul topit de pe-o farfurie cu abur şi opări făina cu lapte clocotit. ,,Întâi se face mayaua’’ bătu cu o lingură în făină până se întări, apoi puse sare şi bătu gălbenuşurile cu zahăr până se topiră şi adăugă portocala caramelizată, răspândind în bucătărie aroma suavă a cozonacilor domneşti.
Bucătăria era cea mai călduroasă cameră din tot apartamentul. Iarna, celelalte odăi îngheţau. Erau mari, cu geamuri subţiri care nu se închideau bine, şi neîncălzite. Mama şi fetele dormeau de cele mai multe ori în bucătărie, la cald, lăsând aragazul să ardă toată noaptea.
Tata dormea în camera lui, suportând semn răceala pereţilor. Te simţeai prizonierul unui frig oficial, unui frig impus, diferenţa dintre închisorile adevărate şi blocuri fiind bătaia. Raţia de bătaie. Multe din ele aveau pe jos ciment sau linoleum, camerele nefiind podite cu lemn sua parchet iar gheaţa din case se muta încet în oase. Din cauza asta, oamenii beau mult ca să se încălzească. Şi făceau copii mulţi, al căror număr îl pierdeau odată cu cheile şi încurcarea numelor. Când locuiseră-n bordeie, pământul le ţinuse cald, învelindu-i ca pe un ou în cenuşă. Acum blocurile păreau sculpturile-n sloi ale unui arhitect sadic. Nu era de mirare că-şi reocnstruiseră lângă caloriferele noi de fontă sobe mici din teracotă iar alţii, primitivi de-a binelea, făceau foc în mijlocul camerei, trecându-şi mâinile deasupra flăcărilor.
Baie făceau în lighean, cu apă încălzită într-un cazan mare de inox. Uneori, opreau curentul iar copiii îşi continuau lecţiile la lumina flăcării de aragaz sau la lumânare. Nimeninu spunea nimănui nimic despre frigul din case, despre lipsa luminii, se comportau de parcă totul era normal, absolut normal ori de parcă o umbră uriaşă i-ar fi însoţit pretutindeni memorându-le cuvintele. Oamenii păreau fericiţi că scăpaseră de noroiul d ela ţară, se mândreau cu aleile ordonate din-prejurul caselor, cu străzile, maşinile lor. Şi cu luminile nopţii. Doar unii, foarte puţini dintre ei, ca nişte fluturi de noapte, se revoltau strigând despre abuzuri, despre raţia inumană de carne şi lapte şi fructe, despre absurditatea faptului că oamenii hrăniţi şi îmbrăcaţi identic tot nu vor fi vreodată egali şi că unii erau mai egali întrei ei decât faţă de alţii. Fluturii aceia de noapte erau striviţi în beznă căci nu rezistau fără lumină. Îi împuşcau în preajma luminii că le vor aştepta învierea.

cenuşa (1)

I

Aspasia Petrovna nu se simţise niciodată mai copil: doar pentru ea se adunaseră colegii din fabrică. Ca să-i sărbătorească ieşirea la pensie. Îşi adusese fetele şi nepoatele să privească momentul, se îngrămădiseră cu toţii în sala de mese a secţiei, veniseră şi de la sindicat, veniseră de peste tot. Până şi natura consimţise să facă o schimbare pentru ziua asta minunată. Deşi organizase un bufet suedez, oamenii se aşezară la mese ca la un praznic tradiţional iar ea se pierdu la gândul că nu avea să-i ajungă mâncarea. Împinse fetele în faţă, să se descurce, iar ea se încruntă gata să izbucnească în lacrimi. Îi era ciudă şi i se părea puţin ce adunase pe platouri.
Oamenii aşteptau cuminţi prin forfota de la mese. Pe chipul lor se citea o bucurie confuză pentru femeia cu ochi de copil. Aspasia Petrovna îşi chemă familia aproape apoi o prezentă ca şi cum ar fi închinat-o unui împărat. Oamenii înglejgăiră un la mulţi ani eroic gândind dacă ziua pensionării aveau să o mai apuce la fabrică. Aplaudară şi îşi reluară locurile. Serbarea era abia la început.
Nu-i zorea nimic: instalaţiile fuseseră oprite, unele intraseră în revizie, altele-din lipsă de comenzi. Cu toate astea, Aspasia Petrovna nu putu să nu observe, cu mândrie, faptul că astăzi instalaţiile tăceau pentru ea şi lucrul acesta o emoţionă profund. Îşi uni mâinile ca într-o rugăciune cernută printre cuvintele de mulţumire dar privirea ei ascundea în fapt spaima unui copil care plecase cu mulţi ani în urmă din sat cu gândul să nu se mai întoarcă niciodată.
Pentru ea, oraşul era un vis atins cu mâna. Se născuse după război, când încă nu se stinseseră obiceiurile boiereşti, dar pe când, dintr-un entuziasm, de neînţeles pentru unii, se înălţaseră, după modelul de la răsărit, fabricile şi blocurile. Blocurile erau la început ca nişte faguri, fiecare capsulă fiind ticsită de coconi, adică de oameni. Toaleta era undeva afară astfel că blocurile nu erau altceva decât nişte căruţe înţepenite, obosite de drum. Oraşul aducea o schimbare radicală în viaţa oamenilor. Nemaiavând curte, intimitatea lor începea odată cu păşirea pragului casei. Holurile scărilor erau ale nimănui şi totuşi, ale tuturor, de aceea se hotărau greu când să repare sau să le zugrăvească pereţii pe care nu se mai ştie cine-i mânjea cu vopsea. Cu toţii plecaseră de la ţară unde îşi zugrăveau casele de cel putin două ori pe an: la Crăciun şi la Paşte. Acum zugrăveau când aveu bani, fiecare în dreptul apartamentului său, şi se întâmpla ca neînţelegerile să ducă atât de departe încât fiecare îşi aducea nuanţa de vopsea de acasă căci fondul rămânea unul şi acelaşi: verde pentru holuri şi cenuşiu nedefinit pentru faţade. Blocurile erau pământii ca nişte salopete muncitoreşti şi doar în scobiturile craniului adică prin ferestre, zăreai culorile felurite ale camerelor. Dintr-unele, la cei cu mulţi copii mici, ieşea un miros de urină amestecat cu miros de mămăligă aburindă. Pentru că n-aveau masă, unii puneau un prosop şi răsturnau mămăliga pe pat, acolo unde copiii lor, lăsaţi singuri, nu desluşeau cum să se descurce în labirint.
Aspazia Petrovna îşi amintea de căpşunile pictate cu şablonul în bucătărie, zâmbi amintirii ca şi cum ar fi poposit pe o bancă lângă un prieten vechi. Înfăşurase în memorie culorile de-acasă, pe care le-împânzise mai apoi în oasele albicioase ale camerelor: siliniul cu care bunica văruise adesea căsuţa căci albăstruiul spaţia ungherele mici dăruindu-le o luminozitate de candelă, galben-lămâiul ce aromà sufrageria dând senzaţia de căldură şi de umiditate, violetul din dormitorul copiilor ce învăluia într-un abur nobil ceasurile cu cartea deschisă. Zugrăvise şi iar zugrăvise încât avea sentimentul că e bătrână. Nu era. Avea o lumină ce venea dinlăuntru, o lumină care-o protejase de riduri, avea în ea atâta forţă încât păşea desculţă pe zăpadă, simţindu-şi tălpile incandescente. Plecase de-atâtea ori la serviciu cu ciorapii şi hainele jilave, cu părul umed pentru că i se părea inadmisibil să lucrezi în laboratorul unei fabrici de medicamente şi să nu arăţi impecabil.
Acum laboratorul era închis. Nu mai făceau analize sofisticate, nici nu mai cultivau ciupercile de penicilină în fabrică. Le importau vrac şi le încapsulau. Laboratorul îmbătrânise cu adevărat din cauza vremurilor. Nici nu-l mai modernizaseră, nu-i mai dăduseră nicio speranţă. La ce bun să-i pună termopan şi gresie? Tras pe linia moartă, laboratorul îşi semnase ieşirea la pensie înaintea oamenilor, cufundându-se într-o tăcere la început îmbufnată, mai apoi, resemnată, iar în cele din urmă îi plăcu să fie năpădit de păianjeni. Îşi imagina că e un castel sau o hrubă cu verdeaţă pe care mai devreme sau mai târziu o vor redescoperi toţi cei aflaţi în căutarea timpului pierdut. De atâtea ori crezuse că e unic, mai ales atunci când la cele patru mese ale sale lucrau laborantele ca nişte vestale şi era invadat de cilindri, pahare berzelius, erlenmaier-uri, eprubete, soluţii, pipete. Era mândru că purta emblema ,,intrarea interzisă''. În încăperea unde lucrase Aspazia Petrovna fusese adus un aparat cu monitor. Ea învăţase cu efortuşi ieşite din comun să lucreze pe calculator. De atenţia şi semnătura ei depinseseră mărfurile care plecau la export. O singură capsulă greşită întorcea munca a sute de oameni. Pizmuită pentru asta, Aspazia Petrovna nu ieşea din laborator cele opt ore din tură, nici măcar pentru a merge la baie. Înghiţea în sec şi transpira concentrându-se asupra analizelor. Nici măcar cafeaua nu o mai servea împreună cu colegele ei.
,,S-a ajuns’’, fluierau când trecea. Dar ea nu se amesteca în vorbă. Pur şi simplu intra în scorbura mare de sticlă şi metal şi, insignifiantă ca o albină, trudea să scoată polen, apoi miere. Nu s-a gândit niciodată dacă ar fi putut face altceva, ceva mai bun. Şcoala de chimie fusese o salvare. Singura salvare. Îşi dorise să fie doamnă, cu halat alb şi poşetă de piele. Şi, pentru asta, întocmai ca un doctor, îşi transformase laboratorul în spital. Nu trebuia să inventeze vreun medicament ori să opereze pentru asta. În camera unde nu avea voie să aducă flori, în puţinul timp care-i rămânea liber, croşeta. Margarete. Din macramé. Croşetase sute de margarete cu care-şi împodobise cheile dulapurilor din casă şi ale altor dulapuri, din alte case. Croşetase gulere pentru rochii din pânză topită, căniţe care să îmbrace ceştile de cafea din porţelan. Şi două fuste de dantelă, pentru fetele ei.
Când n-a mai văzut, şi-a luat o pereche de ochelari din bazar. Îi aminteau de lentilele lupelor din laborator. Măreau enorm şi se bucura ca un copil că putea să vadă bobul de orez căci pentru ea a croşeta fără ochelari devenise un fel de a picta boabe de orez fără microscop.
Nu se lăsase niciodată impresionată de antibioticele chinezeşti. Erau ambalate frumos dar ea le văzuse imperfecţiunile precum şi valoarea substanţei active. Avea o încredere neştirbită în antibioticele ei. Erau ambalate urât, în caşete mari verde închis – negru, dar făceau minuni. Le considera un copil de la ţară, aspru la chip dar iute la minte faţă de unghiile date cu lac roz ale leacurilor orientale. Singurele lucruri pe care le accepta de la fraţii chinezi erau rochiţele din bumbac aselenizat şi pantofiorii de lac, pentru defilările oficiale. Aveau toate aceleaşi desene: copii purtaţi de baloane, cu figuri mongoloide şi ochii strânşi. Nu ştiai dacă zâmbesc sau tremură din cauza incontrolabilului zbor. Căci zborul, ca de altfel orice bătaie din aripi, era periculos. Când simţeau că te gândeşti la zbor, nu mai aveai aripi, ci auzeai doar bătaia. Zborul nu mai era o bătaie din aripi, ci doar bătaie. Pentru că cerul e mult mai greu de controlat decât pământul sau apa, şi pentru că deasupra cerului nu mai e decât Dumnezeu. Zborul poate fi oricând o întoarcere la Dumnezeu, sau o urcare pe cel mai înalt munte, mai ales dacă muntele se sfârşeşte cu o cărare prin cer.
,,Ne-am adunat aici să-i mulţumim colegei noastre Aspazia petrovna pentru efortul deosebit şi activitatea de câteva decenii. A fost aici de la începutul fabricii. N-am auzit pe nimeni să se plângă de ea sau vreo bârfă'', începu şefa secţiei. Cuvântul ,,bârfă’’ sună sălciu în urechile fetelor Aspaziei Petrovna. În primul rând, era un invaziv detimbrându-i aura intelectuală, apoi pentru că mama-se gândiră ele-avea o reputaţie impecabilă. În cei mai frumoşi ani ai ei, avusese o austeritate de maică. Poate îşi spunea cuvântul şi firea celui născut iarna. Avea sfătoşenia şi percepţia acută a atemporalelor, o cuviinţă înnăscută a bunului şi a răului, o aristocraţie pe care ceilalţi i-o aprobaseră tacit şi asupra cărora nu avuseseră dubii pentru că-i cunoşteau originile: sănătoase. Părinţii ei fuseseră agricultori, veterani de război, cu prizonierat în Urali. Apoi stirpea boierilor era pe cale de dispariţie ori fusese asimilată de noul regim aşa că nobleţea Aspaziei Petrovna avea ceva din prezenţa regească a nuferilor într-un iaz şi, mai mult decât atât, era semnul indubitabil al unor calităţi sufleteşti asupra cărora nimeni nu îndrăznise vreodată să pună un semn de întrebare. Era un om supus dar nu obedient de aceea şefii o consideraseră de încredere. Furnica, era porecla ce se lipise de umbra Aspasiei Petrovna.
Oamenii se ridicau rând pe rând să spună câte ceva dar când privirea lor se încrucişa cu a Aspasiei se fâstâceau şi unii şi alţii, scurtându-şi discursurile. Simţeau cum pleacă nu doar un om, ci o bucată de timp din măruntaiele clădirilor. Voiau să mănânce...mereu discursurile au fost o zonă spinoasă. Fără să vrei, superi fiindcă fără să vrei, gândeşti şi ierarhizezi. Oamenii zâmbeau împăcaţi pentru că cea din faţa lor nu era năpădită de vreo boală, nu era şubredă aşa cum se temeau ei pentru ei înşişi. Aspasia Petrovna îşi pierduse dinţii din faţă din cauza solvenţilor pipetaţi direct cu gura fără a mai apela la ajutorul perelor pipetante sau a flexoarelor din cauciuc. Menţionară în treacăt alergiile făcute în ultimii ani când faţa, ochii, mâinile i se umflaseră în mod grotesc şi totul devenise o pungă dureroasă, tumefiată ca după o bătaie absurdă. ,,Munca a lăsat urme pe chipul tău’’ murmurară şi feţele încercară ceva nelămurit între zâmbet de compasiune şi vinovăţie comună, cu irizaţii de revoltă. ,,Supravieţuise’’ îşi spuneau sieşi şi asta era, până la urmă, cel mai important.
,,Într-o astfel de zi, se numără victoriile’’. Lumea se împărţise brusc la doi: oraşul-fabrică şi familia, iar la mijloc, omul, cu mâini elastice, prins cu o funie într-o parte, şi cu lanţ, de cealaltă. Antreurile şi prăjiurile miroseau a proaspăt iar aerul din încăpere nu se deteriorase, semn că se rostiseră adevăruri. Femeile o ajutară la treburi şi o obligară să se aşeze la masă. Cea care servise o viaţă, era acum servită.
În mintea multora se născuse o imagine: ar fi vrut să fie cu toţii într-o poiană şi să-i dăruiască Aspasiei Petrovna o corabie încărcată cu mirodenii, cu lăzi de aur, cu stofe scumpe. Să o aşeze pe un scaun brodat şi să-i gătească veşminte, şi cercei bizantini, şi coroană, să o ospăteze apoi să-i dăruiască totul iar corabia să plece aşa cum intrase în viaţa lor: lin...
II
Luna gemu aşa cum geme orice fiinţă când somnul se subţie ca o smântână amestecată cu lapte. Duse mâna la frunte: era umedă. Se scutură şi alergă să se spele. Mâinile ei prelungi păreau străvezii la contactul cu porţelanul şi marmura. În atrium, se auzea o muzică lină, o muzică boreală, de clopot amestecat cu stea, de ţambaline şi harpe.
Îşi despleti părul negru şi rămase un timp în faţa oglinzii: fiecare femeie are vârsta pe care consideră că o poate purta elegant pe umăr ca o eşarfă. Avea faţa palidă, o paloare delicată, paloarea celor care uită să se oprească din citit, absorbiţi de poveşti. Albăstriul cearcănelor îi mărea conturul ochiului, uşor migdalat. Avea ceva din blândeţea unei vaci sacre de India. Îşi îndreptă umerii cu un surâs spaniolit. În afară de oglindă, niciun obiect din încăpere nu avea conturul finit. Patul din care tocmai se trezise îşi recăpătă forma de ramur înflorit, pereţii se transformară în geamuri iar geamurile se pliară ca o stofă, intrând într-un colţ din întuneric. Perdelele din taşkent gri-albăstrui se rulară ca un pergament cu marginile aurii. În spatele ei, era o masă ca un pupitru de tribun. Lemnul roşiatic de trandafir, avea inscripţionat într-o limbă veche: cunoaşte-te pe tine însuţi.
Luna reflectă o clipă apoi renunţă la planurile făcute pentru acea zi: azi nu avea de gând să se machieze. Nici măcar să dea cu puţin ruj pe buze. Azi, nu. Îşi scoase toate bijuteriile şi le lăsă într-o cutie, apoi se spălă tamponându-şi corpul cu o pânză umezită. Voia să nu se grăbească, îşi simţea pielea extrem de sensibilă, ca şi cum o atingere masivă de apă ar fi decojit-o ca pe-un şarpe. Îşi luă halatul, din mătase indigo, şi rămase o vreme în faţa oglinzii. Îşi studie obrazul.
,,Oamenii îşi citesc destinul în palmă, eu mi-l citesc după cicatricele din spatele epidermei.’’ Zâmbi. Nu avea nicio cicatrice sau, cel puţin, niciuna vizibilă dar îi plăcea exerciţiul ăsta, puţin anticipativ, căutând riduri acolo unde ele nu există. Îşi inducea uneori o stare de nelinişte, alteori exersa mimele tristeţii până când reuşea să se întristeze de-a binelea. Îşi simţi şi acum sufletul amar ca o coajă de portocală, apoi de grefă, apoi de pelin şi începu să plângă.
,,Ar trebui să-mi aleg o vârstă. Aşa plâng fetele înainte de măritat, aşa plâng femeile după bărbaţii lor. până când coloana lor devine un tub de trestie plin cu lacrimi.’’
Porni încet, foarte încet ca şi cum fiecare obiect din cameră ar fi fost o proiecţie a fiinţei ei, simţea cum iese şi reintră în propriul trup ca o ameţeală.
Alese din dulap o rochie la întâmplare. O rochie vaporoasă, fără mâneci, deasupra genunchilor, alcătuită din două maieuri suprapuse din voal înflorat. Îşi luă o jachetă de piele şi sandalete.
Tiptil, coborî printre copaci la capătul străzii.

Şoseaua nu era circulată: era două noaptea. Totuşi, câteva lumini în zig-zag: la o benzinărie, în spatele geamului, un bărbat între două vârste sorbea cu înghiţituri mici dintr-o ceaşcă de cafea. Căldura dinăuntru îl moleşise, nu voia să adoarmă deşi în curând avea să-şi sprijine coatele de masă, moţăind. Undeva, în colţul străzii, un bloc. La etaj, două fete citeau-una învăţa iar alta răsfoia o carte, să-i ţie de urât. ,,Sunt surori’’ gândi Luna continuându-şi plimbarea pe strada luminată de felinare. Simţea o oboseală plăcută în picioare, o căldură familiară. Îşi luă sandalele în mâini şi, zărind un gard, îl sări apropiindu-se de o piscină. Casa şi grădina erau luminate doar dinspre stradă dar putu desluşi în umbră conturul unei fiinţe care stătea cu picioarele în apă. Fără sunet, Luna îşi bălăci gleznele în apă, în colţul opus. Simţi gresia umedă.

Omul părea absorbit de gândurile sale. Nu observă nicio mişcare doar luna ieşise dintre nori înteţind vântul. Răcoarea nu-l înfrigură, ci îl moleşi aşa că se lăsă uşor pe spate privind cerul. Din memorie i se şterseră gândurile, dispărură singurătatea, munca, neliniştile, sentimentul de vinovăţie. Voia să cumpere fabrica de medicamente, s-o dezasambleze şi s-o vândă la fier-vechi, iar în locul ei să ridice un mall. Nu ştia că în cutia aceea complicată cu instalaţii din inox arseseră vieţi. Nu-l lega nimic de fabrică. Simţea în jurul ei o taină, o vrajă de care nu voia să se apropie. Prefera să o considere o nucă de cocos căreia avea să-i dea un şut, să-i crape coaja şi să-i mănânce miezul.
Era bogat dar voia să ajungă şi mai bogat. Erau prea puţini banii, casele sau maşinile avute. Voia să poată influenţa lucrurile, să fie cât mai sus. Bogăţia acumulată avea s-o convertească în putere, a avea să devină a controla. Nu se gândea ce va face cu oamenii care mai erau în fabrică. Erau doar un drum închis. De oameni, de copii oamenilor şi de părinţii oamenilor trebuiau să se ocupe alţii. Pentru el, totul era o cutie. Pantofii, cămăşile, cravatele, mâncarea, scrisorile, banii se ţineau în cutii. Casa lui era o altă cutie, strâmbă.
De ce voia să fie cât mai aproape de tot? Ca să se poată răzbuna. Pe colegii lui de grădiniţă, că era peltic. Fusese peltic. Acum, colegii lui aveau familii, servicii, mai slabe sau mai bune dar locuiau în acelaşi oraş şi citeau zilnic despre el în ziare. Şi colegii din primară erau pe listă. Unii fuseseră premianţi, alţii pur şi simplu fuseseră mai inteligenţi. Şi răseseră de el cu cruzimea vârstei. Râseseră împreună însă el uitase. Doar râsul lor contra lui, ca o minge aruncată-n prăpastie, îi suna în urechi. Era un sens fără feed-back, un zgomot care nu se liniştise în urechile lui. Veneau în ordine crescătoare, colegii şi profesorii din liceu şi facultate. Se aşezaseră cuminţi în amfiteatrul memoriei aşteptându-şi sentinţa, mereu amânată.
Desigur, se întâlnise cu ei din zece în zece ani de la terminarea şcolii, ciocneau acelaţi pahar prăfuit de vin, se întrebau de afaceri, de politică, de succes, îşi urau sănătate urându-se elegant, faţă-n faţă, zâmbindu-şi privindu-se-n ochi. Era remarcabilă asiduitatea cu care urca în ierarhii, fiind atent să nu-şi uite mâinile în dosarele celor de care avea nevoie. Nu se desăvârşise în nicio direcţie deşi în toate părea un model. Întâlnindu-l , pe stradă sau în cafenea, în restaurant sau la hotel, afişa acelaşi zâmbet tern ca o zi bună ce nu se mai sfârşeşte, o zi toridă fără vânt. Avea o vârstă incertă pentru că nu mai trăsese demult cu arcul. Avea o vârstă total diferită de cea pe care o aveau bărbaţii la anii lui.
Femeile pentru el nu reprezentau o plăcere, deşi roiau în jur. Nu le lăsa cu adevărat să se apropie. Eventualii moştenitori însemnau bani iar el ar fi devenit vulnerabil. Pentru el, copiii ar fi însemnat renunţarea la răzbunare, ar fi însemnat un pod suspendat al turnului în care era închis de ani buni. Se simţea blestemat, iar oamenii care se simt blestemaţi, chiar sunt blestemaţi. De propria conştiinţă.
Simţea că are un mare război de dus împotriva unei fiinţe amorfe, uriaşe, cu mii de ochi şi de guri, gata să râdă, să-l umilească. ,,Şi dacă i-ar învinge pe toţi într-o zi?’’ se întrebă Luna. ,,Atunci, ar inventa alte războaie. Şi-ar purta războaiele mai departe pentru că oamenii obişnuiţi cu războiul nu se vor mai obişnui cu pacea. Ar înventa alte şi alte motive pentru care ar sfâşia oameni care nu i-au făcut nimic, ceea ce în limba oamenilor se numeşte ambiţie.’’
,,Oamenii de felul ăsta sfârşesc aruncaţi într-o mină părăsită’’, gândi Luna. ,,Oamenii de felul ăsta deja au murit. S-au aruncat singuri într-un puţ părăsit. Viaţa lor e un puţ părăsit, plin de stârvuri’’ se auzi clipocind în cer. Erau stelele. Veniseră aproape să-i ţie de urât Lunii. Unele se aşezaseră în iarbă, ca licuricii, altele pe ramuri, precum florile iar altele îşi dădură drumul în apă imitând solzii unor peşti. Grădina şi bazinul se umplură de lumină, păreau poleite cu argint, un argint fără coclire. Clipeau vesel ca o vitrină din marile oraşe. Ai fi spus că un inginer priceput dăduse drumul tuturor instalaţiilor pe care le montase pe fiecare protuberanţă a peluzei. Alte stele se apropiară de trupul culcat şi amorţit rotindu-se-n jurul lui ca nişte iele. Păreau desprinse din legendele de demult, ursind şi vrăjind, închegându-i odată cu apa şi gândurile şi sângele. Nu voiau să-l ieie cu ele sus pe câmpiile dintre nori, nu era nici frumos, nici tânăr, nici bun. Pur şi simplu, se roteau intraseră într-un joc lipsit de sens. Dac-ar fi deschis ochii, şi-ar fi pierdut minţile, considerându-se în mijlocul unei conspiraţii imposibil de controlat.
Dincolo de stradă, la capătul oraşului, un gong de biserică sparse liniştea precum se crapă oul din coajă. În văzduh, mirosea a lapte, a miere şi a tămâie. Cerurile se primeneau de parcă icoanele vechi fuseseră unse cu lac nou şi străluceau botezate.
Luna se ridică încet, mai privi o clipă piscina apoi se retrase. Gresia avea un desen abstract, o stilizare de lanuri dar forma băii, dreptunghiulară şi tulpinile de palmier din ghivecele implantate de jur împrejur, îi aminteau de Pompei.
Farurile maşinilor se înmulţiră precum ochii de vulpe în sălbăticie. ,,Cele două surori nu s-au culcat’’ murmură surprinsă Luna. Un automat de îngheţată porni singur. Cornetele treceau pe sub jetul de cremă apoi cădeau în gol. Cele mai norocoase se înfipseră în nisip părând un rond cu flori de napolitană şi vanilie. Zgomotul îl trezi pe lucrătorul de la benzinărie care dădu nişte telefoane apoi se apropie să vadă ce se întâmplă, dacă nu cumva cineva făcuse o glumă iar butonnul era manevrat din spate, fiind tras de o aţă.
,,Teatru de marionete e noaptea’’ gândi amuzat. Câţiva oameni care locuiau în vecinătate ieşiră în stradă alarmaţi dar văzând maşina care fabrica îngheţate fără oprire, luară şi le împărţiră. Oamenii se inmulţeau pe strada cu îngheţate iar mecanicii şi poliţiştii nu avură decât să semneze un proces verbal de euforie mecanică cu o mănă. În cealaltă, ţineau ca un buchet de mireasă, un cornet.